Dorina Întâlnirea cu deochiul rămâne una dintre cele mai vechi experiențe umane, asociată cu oboseală bruscă, stare de neliniște sau senzația inexplicabilă că ceva „a fost luat” din energia personală. În tradiția românească, descântecul de deochi a fost mereu un mijloc de protecție, un gest firesc prin care oamenii încercau să recupereze echilibrul pierdut.
Practicat de femei în vârstă, dar și transmis neoficial în familie, descântecul apare sub diverse forme: cu apă, cu cărbune, cu ață roșie sau chiar cu firul luat de pe haine. Fiecare variantă are un rol specific, însă toate urmăresc același scop: eliberarea persoanei afectate de influența privirilor încărcate de invidie, admirație excesivă sau energie negativă.
Ritualurile diferă de la o zonă la alta, însă au un nucleu comun: cuvinte ritmate, gesturi repetitive și obiecte simbolice. Ele funcționează ca o punte între planul material și cel subtil, aducând alinare, protecție și încredere. Mulți români continuă să practice descântecul de deochi nu din superstiție, ci din tradiție și respect față de înțelepciunea veche.
Chiar și astăzi, aceste formule sunt rostite în momente de vulnerabilitate, în special pentru copii sau pentru persoanele sensibile energetic. Rolul lor nu este doar magic, ci și emoțional: creează un cadru de grijă, atenție și legătură profundă între oameni.
Descântecul cu apă și foc: echilibrul clasic între purificare și protecție
Cele mai cunoscute forme de descântec de deochi folosesc apa și focul, două elemente fundamentale pentru curățare. Ritualul cu apă presupune umplerea unui pahar cu apă curată și „tăierea” ei cu o bucată de cărbune sau cu un chibrit aprins. Când cărbunele se crapă sau chibritul se stinge brusc, se spune că energia negativă a fost captată.
În multe sate, femeile „știutoare” rostesc descântecul în timp ce picură apă pe fruntea, pieptul și încheieturile persoanei afectate. Gestul repetitiv reface circulația energetică și transmite un mesaj subtil de protecție. Formula diferă, dar structura rămâne orientată spre ruperea influenței:
- identificarea ochiului care a provocat dezechilibrul;
- invocarea rupturii legăturii dintre privire și victimă;
- recâștigarea luminii și a stării de bine;
- protecția preventivă pentru viitor.
Descântecul cu foc: adesea cu lumânare de ceară curată, este folosit atunci când simptomele apar brusc: durere de cap, somnolență, un plâns inexplicabil la copii. Lumânarea se ține deasupra capului, iar picurarea cerii într-un vas cu apă este interpretată ca un limbaj simbolic. Formele create indică natura „ochiului”, fie el de admirație, fie de invidie.
Un alt aspect important este ritmul vocii. Descântătoarele nu vorbesc niciodată tare sau teatral, ci într-un ton calm. Repetiția creează o stare de siguranță și restabilește echilibrul interior. Rolul terapeutic al descântecului este adesea trecut cu vederea, dar oamenii simt imediat efectul calmant al ritualului.
Descântecul cu ață roșie și simbolurile textile, protecție purtată zilnic
Ața roșie, purtată la încheietura mâinii, este una dintre cele mai răspândite forme de protecție împotriva deochiului. Culoarea roșie este asociată cu viața, energia și forța vitală, iar legarea ei are rolul unui scut personal. În unele regiuni, firul este „încununat” printr-un descântec rostit înainte de a fi legat:
- se numește persoana;
- se cere protecție împotriva privirilor rele;
- se blochează pătrunderea energiilor străine;
- se aduce liniște și seninătate.
Ața este lăsată să cadă singură, semn că protecția și-a îndeplinit rolul. Deși pare un gest simplu, el păstrează o întreagă filosofie tradițională: prevenția este mai ușoară decât vindecarea, iar obiectele purtate zilnic absorb o parte din influențele nedorite.
O altă formă interesantă este descântecul cu fir tras din haine. Practicanta trage discret un fir din marginea cămășii persoanei, îl răsucește între degete și rostește formula menită să „lege la loc” energia dezordonată. Firul devine un instrument de reconectare între corp și câmpul energetic personal. La final, acesta este ars sau aruncat la apă curgătoare pentru a dispersa influența negativă.
Femeile din zonele de munte folosesc uneori și mici noduri făcute în ștergare tradiționale. Fiecare nod fixează o intenție: ruperea legăturii cu privirea dăunătoare, alungarea fricii sau întărirea încrederii. Aceste obiecte textile sunt adesea păstrate ani întregi, încărcate cu semnificație și memorie afectivă.
Descântece regionale și particularități care dau identitate ritualului
Fiecare zonă a țării are propriile formule, cu accente dialectale și imagini simbolice specifice. În Moldova, descântecele sunt mai lungi și au un ritm sacadat, apropiat de poezie ritualică. Imaginea vântului, a soarelui și a apei este foarte prezentă, iar descântătoarea „suflă” spre persoană la final pentru a împrăștia influența rea.
În Transilvania, descântecele sunt mai scurte, dar ferme. Se folosesc des formule de tip poruncitor: „Să se ducă unde s-a născut”, „Să nu-l mai apese”, „Să-l lase în pace”. Practica este însoțită de gesturi precise, precum lovirea ușoară a apei cu degetul sau rotirea vasului în sens invers acelor de ceasornic.
În Oltenia și Muntenia se regăsesc descântece cu plante aromatice: busuioc, pelin sau mentă. Crenguțele se trec prin fum sau se ating ușor de fruntea celui deocheat. Plantele sunt considerate „vii” și capabile să absoarbă influențele străine. După ritual, ele se ard sau se aruncă departe de casă.
Romii păstrează variante foarte puternice, transmise strict în familie. Aceste descântece includ adesea inversarea cuvintelor sau combinarea limbii romani cu româna, pentru a crea o vibrație specială greu de reprodus fără inițiere. Ele sunt folosite în cazuri severe, când persoana afectată simte epuizare majoră sau pierderea vitalității.
Indiferent de regiune, câteva elemente rămân esențiale pentru eficiența ritualului:
- intenția clară a practicantului;
- ritmul cuvântului rostit;
- folosirea unui element natural (apă, foc, plante, fir);
- închiderea ritualului prin gest simbolic (aruncare, ardere, suflare, legare).
Aceste practici au supraviețuit pentru că răspund unei nevoi universale: recuperarea echilibrului interior atunci când ne simțim vulnerabili, priviți prea intens sau afectați de atmosfera creată de alții.
A înțelege formele tradiționale de descântec de deochi înseamnă a privi spre rădăcinile culturii românești, unde gesturile simple se împletesc cu emoția, credința și dorința de protecție. Ele nu înlocuiesc ajutorul specialiștilor atunci când starea de rău persistă, dar pot oferi un sentiment real de confort și îngrijire. Explorarea acestor tradiții ne ajută să descoperim resurse vechi, încă vii, care ne pot sprijini în momentele în care simțim că energia ni se tulbură.
Fie că alegem un descântec cu apă, o ață roșie sau o formulă transmisă din familie, important este să rămânem ancorați în realitate, informați corect și atenți la propriul bine. Dacă apar simptome persistente sau stări care nu se explică prin emoție sau oboseală, este esențial să cerem ajutor medical sau psihologic. Tradiția rămâne un sprijin, dar sănătatea este pe primul loc.
