Dorina ADHD-ul nu este un moft, o scuză sau o invenție modernă. Este o tulburare reală de neurodezvoltare, recunoscută medical, care afectează capacitatea copilului (sau adultului) de a-și regla atenția, impulsivitatea și nivelul de energie. În România, încă se vorbește despre ADHD cu scepticism, confuzie și rușine.
Mulți părinți aud replici precum „Toți copiii sunt neastâmpărați” sau „Pe vremea noastră nu exista așa ceva”. Dar știința a evoluat.
Astăzi se știe clar că ADHD-ul nu înseamnă doar agitație, ci o diferență în modul în care creierul procesează informația și atenția.
Specialiștii spun că un copil cu ADHD nu are o problemă de voință, ci de reglare. El nu „nu vrea”, ci nu poate întotdeauna să-și oprească impulsurile, să-și mențină concentrarea sau să-și tempereze emoțiile.
Miturile și etichetele pot face mai mult rău decât tulburarea în sine. De aceea, e esențial ca părinții, profesorii și societatea să înțeleagă corect ce este ADHD-ul, cum se manifestă și ce ajută cu adevărat.
1. Ce este, de fapt, ADHD-ul
ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) este o tulburare neurobiologică prezentă din copilărie și caracterizată prin dificultăți de atenție, hiperactivitate și impulsivitate. Aceste trăsături pot varia de la o persoană la alta: unii copii sunt visători și distrași, alții agitați și imprevizibili.
Există trei forme principale:
- Tipul predominant neatent: copilul pare mereu în lumea lui, pierde lucruri, uită instrucțiuni;
- Tipul predominant hiperactiv-impulsiv: nu poate sta locului, vorbește mult, reacționează înainte de a gândi;
- Tipul combinat: îmbină elemente din ambele.
ADHD-ul nu este o tulburare de inteligență. Copiii cu ADHD pot fi extrem de inteligenți, creativi și curioși, dar sistemul lor nervos are dificultăți în a-și regla atenția.
Specialiștii explică faptul că aceste diferențe provin din funcționarea cortexului prefrontal, zona responsabilă cu autocontrolul, planificarea și concentrarea. Nu e vorba despre educație greșită sau lipsă de disciplină, ci despre un creier care procesează diferit.
2. Semne care pot indica ADHD-ul la copii
Simptomele nu sunt identice pentru toți copiii. Unii par mereu „pe fugă”, alții par visători și deconectați. Totuși, există semnale care, repetate constant, pot sugera prezența ADHD-ului.
Semne frecvente:
- dificultate în a-și menține atenția la teme sau activități;
- pierd obiecte, uită instrucțiuni, trec ușor de la o activitate la alta;
- vorbesc mult, întrerup des conversațiile;
- nu pot sta locului pentru mult timp;
- se enervează repede sau reacționează impulsiv;
- par că „nu ascultă” deși aud;
- întâmpină dificultăți în organizare și gestionarea timpului.
Un aspect important: toți copiii pot avea astfel de comportamente din când în când. Diagnosticul se stabilește doar dacă aceste manifestări persistă, apar în contexte diferite (acasă, la școală) și afectează viața zilnică.
3. Mitul 1: „Copilul cu ADHD este doar needucat”
Unul dintre cele mai dăunătoare mituri. ADHD-ul nu este rezultatul unei educații slabe, ci o tulburare neurologică. Nici cel mai sever părinte și nici cea mai strictă școală nu pot „corecta” ADHD-ul prin pedepse.
Un copil cu ADHD nu este „răsfățat”, ci are nevoie de structură, răbdare și sprijin adaptat. Când i se cere să stea nemișcat sau să fie atent timp îndelungat, el nu refuză, pur și simplu nu poate.
În loc de critici, are nevoie de strategii clare: reguli scurte, activități fragmentate, recompense imediate. Copiii cu ADHD răspund mult mai bine la încurajare decât la constrângere.
Etichetarea lor ca fiind „obraznici” sau „leneși” doar le scade încrederea în sine și accentuează dificultățile. Specialiștii insistă: comportamentul nu e intenție, ci simptom.
4. Mitul 2: „ADHD-ul trece de la sine cu vârsta”
Mulți părinți speră că agitația copilului se va diminua odată cu trecerea anilor. Parțial, e adevărat: hiperactivitatea fizică scade în adolescență, dar dificultățile de concentrare și impulsivitatea persistă.
ADHD-ul nu dispare, ci se transformă. Adultul cu ADHD poate deveni visător, dezorganizat, mereu în întârziere, plin de idei dar greu de finalizat.
Fără sprijin și strategie, aceste trăsături pot afecta cariera, relațiile și stima de sine. Însă cu diagnostic corect și suport constant, mulți adulți duc o viață echilibrată, productivă și creativă.
Așadar, ADHD-ul nu este o „fază”, ci o particularitate a modului în care funcționează creierul. Ceea ce se schimbă este modul în care persoana învață să o gestioneze.
5. Mitul 3: „ADHD-ul este doar la băieți”
Timp de decenii, diagnosticul a fost pus mai ales băieților, cei care erau vizibil agitați și impulsivi. Fetele, mai tăcute și visătoare, erau adesea ignorate sau etichetate ca „dezorganizate”.
Astăzi se știe că fetele pot avea ADHD la fel de des ca băieții, doar că se manifestă diferit. La ele predomină neatenția, anxietatea, perfecționismul și epuizarea mentală.
Multe femei ajung să fie diagnosticate abia la maturitate, după ani de frustrare și autoinvinuire. Diferențele de manifestare au dus la un diagnostic întârziat, dar conștientizarea crește tot mai mult.
ADHD-ul nu are gen, ci un spectru de manifestări. De aceea, fiecare copil trebuie observat individual, fără comparații.
6. Mitul 4: „Copiii cu ADHD sunt leneși sau neatenți din voință”
Un alt mit care rănește profund. Copiii cu ADHD pot fi extrem de atenți atunci când activitatea îi interesează, fenomen numit hiperfocalizare. Problema nu este lipsa de interes, ci dificultatea de a controla interesul.
Ei nu pot decide ce îi prinde și ce nu. Creierul lor caută constant stimulare și se plictisește rapid în fața sarcinilor repetitive.
A spune „fii atent” unui copil cu ADHD este ca și cum ai cere unui miop să vadă fără ochelari. În loc de morală, e nevoie de instrumente:
- activități scurte și variate;
- recompense imediate;
- pauze dese;
- sarcini clare, explicate pas cu pas.
Când structura e corectă, performanțele pot fi remarcabile. Copilul cu ADHD nu e leneș, ci funcționează altfel.
7. Cum confirmă specialiștii diagnosticul de ADHD
Diagnosticul nu se pune „după ochi”. Este rezultatul unei evaluări complexe, realizate de psiholog, neurolog sau psihiatru infantil.
Etapele includ:
- discuții cu părinții și profesorii;
- chestionare de comportament;
- observație clinică și teste cognitive;
- excluderea altor cauze (anxietate, tulburări de somn, depresie).
Un diagnostic corect este cheia unui plan eficient de intervenție. Uneori, tratamentul include medicație specifică, dar întotdeauna este completat de terapie comportamentală, consiliere parentală și ajustări la școală.
Specialiștii insistă: tratamentul nu „adorme” copilul, ci îl ajută să-și regleze atenția. Scopul este funcționarea echilibrată, nu uniformizarea.
8. Cum pot ajuta părinții acasă
Sprijinul de acasă este decisiv. Copilul cu ADHD are nevoie de rutină, claritate și încurajare.
Recomandări esențiale:
- stabilește reguli scurte, vizibile (scrise pe un panou colorat);
- oferă feedback imediat („Ai terminat tema, bravo!”);
- evită pedepsele aspre: creează consecințe logice și blânde;
- păstrează un ton calm, chiar și când greșește;
- încurajează-l să facă mișcare zilnic: sportul ajută la reglarea atenției;
- menține comunicarea constantă cu profesorii.
Copilul cu ADHD nu are nevoie de perfecțiune, ci de acceptare și răbdare. Când se simte susținut, învață să-și transforme energia într-o forță pozitivă.
9. Mitul 5: „Medicația pentru ADHD e periculoasă”
Un subiect sensibil, adesea distorsionat. Tratamentul medicamentos nu este obligatoriu pentru toți, dar, acolo unde este recomandat de specialist, are o eficiență dovedită.
Medicația nu schimbă personalitatea copilului, ci reglează activitatea neurotransmițătorilor, permițându-i să se concentreze mai ușor.
Efectele sunt atent monitorizate, iar dozele adaptate individual.
Specialiștii subliniază că pericolul real nu vine din medicamente, ci din stigmatizarea și lipsa tratamentului. Un copil care nu primește ajutor riscă anxietate, izolare și performanță scăzută.
Decizia finală aparține întotdeauna familiei, dar ea trebuie luată pe baza informațiilor medicale, nu a fricii.
10. ADHD-ul poate deveni o forță, nu o limitare
Mulți adulți cu ADHD sunt creativi, spontani și plini de idei. Au o gândire asociativă, curaj și curiozitate. Cu sprijin și înțelegere, aceste calități pot fi transformate în avantaje.
Copilul cu ADHD are nevoie să audă: „Ești capabil”, „Ai talent”, „Hai să vedem cum putem folosi energia asta în mod constructiv.”
Când mediul îl susține, înflorește. ADHD-ul nu definește o persoană, ci face parte din diversitatea naturală a creierelor umane.
Societatea are de câștigat atunci când alege să includă, nu să judece.
Spre o înțelegere reală, nu un diagnostic grăbit
ADHD-ul nu este o etichetă, ci un context care cere înțelegere și adaptare. Copiii și adulții cu ADHD pot reuși, pot avea cariere strălucite și vieți împlinite, dacă sunt sprijiniți corect.
Specialiștii atrag atenția că cel mai important pas este informarea autentică. Miturile și rușinea trebuie înlocuite cu empatie, educație și colaborare.
ADHD-ul nu e o greșeală a naturii, ci o altfel de construcție a minții umane. Iar când privim diferența ca pe o resursă, nu ca pe o problemă, învățăm să vedem oamenii dincolo de etichete.
